Sfântul Isaac Sirul, așa cum se poate observa la o simplă lectură, abordează în scrierile sale dintre cele mai variate teme. Uneori cititorul poate să aibă impresia că aproape nu există vreun subiect pe care să nu-l fi atins, măcar și în trecere. De la cele mai simple lucruri, ba chiar banale indicații de comportament, preocupările sale urcă către lucruri mai complexe, legate de viața cotidiană, de viața duhovnicească, și ating aspecte dintre cele mai pretențioase, generate nu doar de o perspectivă înțeleaptă dobândită de-a lungul experienței vieții, ci, mai ales, de descoperiri directe din partea lui Dumnezeu. În termeni generali se poate afirma că problematicile abordate se desfășoară dinspre în afară înspre interior, înțelegând pe cele specifice vieții exterioare, urmate de cele ale vieții lăuntrice.
De data această ne vom opri la o sentință legată de cunoașterea de sine, văzută drept cheie pentru cunoașterea lumii. Autorul filocalic afirmă: „Celui ce se cunoaște pe sine i s-a dat cunoștința tuturor”. Dorința de cunoaștere, în general, este deodată cu omul, sădită de Dumnezeu ca motor de raportare la realitatea înconjurătoare, la cea lăuntrică, dar, mai ales, la cea dumnezeiască. Știința, în accepțiunea obișnuită, se ocupă de cunoașterea celor exterioare, filosofia și alte științe antropologice de ceea ce este omul în relație cu sine și cu lumea, însă teologia, în continuare, este cea care se ocupă de identitatea omului în relație cu sine, cu lumea, dar și cu Dumnezeu. Componenta dumnezeiască și veșnicia față de cele ale lumii și aspectul ei temporal sunt cele care fac diferența și continuă discursul unei teorii clasice a cunoașterii de sine în interiorul unei paradigme specifice, teologice, ca început, dar și ca sfârșit al cunoașterii în sine.
Referindu-ne la cunoaștere „ca început”, avem în vedere componenta ascetică, în sensul în care omul se străduiește să se descopere în ceea ce este, exersându-se într-o luciditate care să îl așeze de-a lungul axei adevărului, ca stând față în față cu Adevărul. Argumentăm această afirmație cu cuvântul lui Hristos: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32), aplicat în sensul său moral. Omul este așa cum l-a creat Dumnezeu, în paradigma „toate sunt bune foarte” (Facere 1, 31), însă alterat prin căderea repetată de-a lungul istoriei, pe modelul căderii primilor oameni. Nevoia de întâlnire cu A(a)devărul ține cont de aceste două premise inițiale, la care se adaugă o a treia – omul, așa cum poate să devină sau în varianta sa eshatologică. Deschiderea aceasta oferă un dinamism înțelegerii identității omului și-i oferă potențialități veșnice. În plan practic, un om care se cunoaște pe sine, se vede așa cum este, asumând darurile și vulnerabilitățile personale la un loc, toate așezate în slujba unui proiect de viață, într-un context și un timp bine precizat. De aceea, cineva, într-o astfel de astfel de simțire, este dispus la lucrări corespunzătoare, fără să experimenteze complexe prea mari, dar și fără exagerări în exprimarea calităților sau însușirilor personale și, deopotrivă, fără cutezanțe false vizavi de așteptările celorlalți. În acest stadiu, cunoașterea de sine se concretizează într-o condiție necesară, cu valoare de fundament, pentru o plasare realistă într-un timp prezent și o geografie exactă.
În continuare, cunoașterea de sine „ca sfârșit” îl arată pe om în măreția pe care i-a oferit-o Dumnezeu la creație, în sensul întoarcerii la origine, din mai multe perspective. Mai întâi, omul este purtător în sine a tainei întregii creații, acel „microcosmos” de care vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca icoană a macrocosmosului. El este icoana lumii întregi, și, în consecință, când se cunoaște pe sine, regăsește lumea înlăuntrul său, într-o formă esențializată și, mai ales, având elementele necesare pentru a participa la taina acesteia.
Spiritual vorbind, pentru ca să cunoască lumea, omul nu are nevoie să aterizeze în diverse geografii sau să fie contemporan cu diverse realități, ci să fie deodată și contemporan cu sine însuși, ca suflet întrupat, după chipul Omului Total, Fiul lui Dumnezeu înomenit. Cunoașterea de sine, înțelegem de aici, are o componentă hristologică esențială. Din perspectivă teologică, pentru a vedea cine este omul noi privim la Hristos, omul deplin. Mergând mai departe, Hristos este și cheia înțelegerii lumii și tot cel care se apropie de asemănarea cu El, dobândind mintea Sa (1 Corinteni 2,16), se cunoaște pe sine și, în consecință, se bucură de participarea la taina lumii, printr-o cunoaștere de natură mistică. De aceea, oamenii duhovnicești, sfinții, sunt cei care, prin asemănarea lor cu Hristos, dau cea mai bună mărturie despre ceea ce este omul sau despre ceea ce ar putea acesta să fie. Și aici regăsim condiția sa eshatologică, finală, care o depășește și o desăvârșește pe cea originară.
„Lăuntrul” omului este generos, întrucât adună în el realitatea întregii lumii, în termeni teologici într-o imanență totală, ca unul care este și din cele ale lumii. Dar își păstrează și însușirea de împărat al creației, depășind ceea ce înseamnă lumea, într-o transcendență totală, care-l arată mult mai mult decât lumea, prin voința lui Dumnezeu și dorința de a-l cinsti mai presus de întreaga creație.
În partea finală a acestui eseu voi mai adăuga o altă sentință care conduce această înțelegere înspre o semnificație ulterioară. Episcopul de Ninive îndeamnă: „Împacă-te cu tine și se vor împăca în tine cerul și pământul”. Cunoașterea de sine, întâlnirea cu adevărul propriu, prin apelul la Hristos-Adevărul, generează așezarea lăuntrică, „asamblarea” armonioasă a puterilor sufletești și trupești, realizându-se omul deplin, „întreg-cugetător”, în limbaj filocalic, capabil să observe armonia cu întreaga creație, dar și cu cerul. Un astfel de om va fi în stare să vadă întreaga realitate într-o unitate de existență și ființare, contemplând lumea în rațiunile pe care Dumnezeu le-a pus în ea și observând-o în paradigma „cer nou și pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), potrivit promisiunii Domnului. Acesta își identifică locul în armonia creației, dar este în stare și să observe poziția și rostul fiecărei realități care formează existența. El este un om al păcii, al armoniei, al Duhului, și, până, la urmă, un om fericit, pentru care nimic nu este întâmplător, totul se desfășoară într-o rânduială așezată de un Dumnezeu care iubește lumea întreagă, dar mai ales pe el, omul. Așadar, cunoașterea de sine aduce cunoașterea lumii, iar în cele din urmă, așezarea fericită în această lume, pentru aici și acum, dar și pentru dincolo și pentru vremea ce va să vină.
